close

Avanpost Adventure

Avanpost Adventure

Cum sa NU mergi in Cheile Dobrogei!*

2

*dar noua asa ne place sa calatorim 🙂

Noiembrie, tarziu. Toamna e pe sfarsite, iarna se apropie cu pasi repezi, zilele sunt din ce in ce mai scurte si mai friguroase. Ma uit la pozele facute de-a lungul verii, in excursii, la traseele de pe harta, si tot nu imi vine sa spun ca s-a sfarsit sezonul. Asa ca ne pregatim de o noua destinatie: Cheile Dobrogei. Vremea nu tine cu noi, e frig si sta sa ploua, dar nu renuntam.

harta

Suntem in ultima benzinarie inainte de intrarea pe A2. Leg bagajele de Busica si trag ultimele fumuri din tigara inainte de a pleca la drum. Intram pe A2 si ii dam bice, autostrada este aproape goala, doar din loc in loc cate o masina ne face loc sa trecem. Dupa o mica forja ca, deh, asa-i frumos, intram in Cernavoda si oprim sa petrecem cateva minute cu un alt coleg pe doua roti pe care l-am intalnit pe drum.

40 46 39 45 38 35 37 36

Intram pe drumul spre mare. Cativa zeci de km in fata este marea, grea ispita… dar nu ne abatem de la traseu si la Medgidia facem stanga catre Mihail Kogalniceanu. Asfaltul este perfect iar drumul comunal pe care mergem taie in doua un camp intins cat vezi cu ochii. Trag pe dreapta, opresc motorul si sunt invaluit de tacerea peisajului. Nu se aude decat vantul care suiera usor alunecand de-a lungul campiei. Ai senzatia ca timpul s-a oprit si ai intrat intr-un tablou de toamna. Soarele a iesit pentru cateva minute din nori si lumina lui calduta te face sa crezi ca iarna nu este chiar asa de aproape.

34 33 5 4

De indata ce trecem de Mihail Kogalniceanu spre Cheile Dobrogei situatia se schimba rapid: cerul se acopera de nori si incepe sa bata un vant rece care nu prevesteste nimic bun. Asfaltul este plin de gropi si sunt portiuni in care cu greu mai gasesti traseul ca de labirint care sa le ocoleasca. O masina de politie ne depaseste cu girofarul aprins si goarna pornita si ne luam dupa ea cu Busica topaind printre gropi. Si… surpriza: in mai putin de 30 de secunde intram intr-un nor de ceata care nu te lasa sa vezi la 100 de metri in fata.

31

Reduc viteza, ridic viziera care devenise opaca de la umezeala si continui drumul cu atentie. Niste urme de camion care intrase pe sosea de pe un drum lateral de pamant aratau ca manevra a fost putin cam fortata. Soarele a intrat probabil in nori fiindca s-a intunecat brusc, e frig si abia mai vad pe unde sunt gropile din asfalt.

Ne apropiem de destinatie dar intai vad ca avem de traversat niste treceri de cale ferata cu niste gropi in care mi-e teama sa nu dispara motorul cu totul.

Dupa cateva dealuri mici, o curba la dreapta marcheaza intrarea in Cheile Dobrogei. Am scapat de ceata si in fata noastra se desfasoara peisajul demential cu stanci aruncate parca la intamplare pe o campie de o parte si alta a unui parau. Opresc motorul si pornim sa cercetam zona.

30 42 29 28 27 26 25 24 23 22 21

Sunt doua pesteri in zona, dintre care noi nu am gasit decat una. Peretii de calcar de 50-60 de metri pot fi escaladati usor iar peisajul care se desfasoara de la inaltime este impresionant. Poiana este perfecta pentru a pune cortul, o marcam ca destinatie de excursie pentru sezonul urmator.

 41 20 19 17 14 12 1 135

Se intuneca incet. Am scos mancarea din bagaj si am pornit ospatul. Primele picaturi de ploaie si prognoza meteo de pe telefon ne-au semnalat ca ar fi bine sa ne grabim. Terminam de mancat, impachetam in graba si, odata cu venirea intunericului, ne urcam pe motor si pornim spre casa.

13 9 7 8

Dau bice la Busica… pana in momentul in care iesim din chei si trecem de primele curbe. Vad cum farurile lumineaza in fata un perete compact de ceata dincolo de care nu se mai vede nimic. Incetinesc, intram brusc in pacla deasa si imi dau seama ca lucrurile nu sunt de loc ok. Vizibilitatea este zero. Oricat incerc, de la inaltimea motocicletei nu vad asfaltul si nici gropile pe care ar trebui sa le ocolesc. Merg mai mult pe ghicite, cu faza scurta care ma incurca si mai mult, dar pe care nu pot sa o opresc. Dau drumul la avarii, macar astea sa se vada in cazul in care mai trec masini pe aici. Era cat pe ce sa ies de pe sosea, curba nesemnalizata sau cu semnul pierdut undeva prin ceata. Incetinesc si mai mult. Sunt echipat bine dar simt din ce in ce mai tare frigul si umezeala. Nu pot sa dau viteza, nu vad pe unde merg… in sfarsit, las o masina sa ma depaseasca si ma tin dupa ea, cel putin imi arata pe unde e drumul. E foarte frig, tremur cu tot cu motorul, am senzatia ca sunt intr-un frigider dat pe inghetare rapida. Cand nu mai rezist trag pe dreapta si ma uit la harta. Schimbare de plan. Drumul pe care am venit era plin de gropi si semnalizat doar din cand in cand. Aleg sa facem un ocol, din Mihail Kogalniceanu sa intram pe 2A spre Ovidiu si de acolo pe autostrada. Desi mai lung, in conditiile in care nu vad absolut nimic in fata, prefer sa fie o sosea mai lata, cu marcaj pe jos si fara gropi.

Din nou in sea. Innotam prin ceata laptoasa care nu se mai termina. In Mihail Kogalniceanu aerul devine putin mai clar si vizibilitatea creste… dar nu pentru mult timp. De indata ce iesim din localitate, pe 2A, ceata se lasa din nou, la fel de deasa ca in portiunea anterioara de drum.

Asfaltul e mult mai bun si mergem putin mai repede, desi orbeste, spre Ovidiu. Indicatoarele se vad abia cand te afli in dreptul lor dar si asa este bine. Reusesc in ultima clipa sa intru pe autostrada si ii dau viteza cat este posibil in conditiile astea, catre Bucuresti.

In apropiere de Cernavoda situatia incepe sa revina la normal. Trecem de punctul de taxare si oprim la prima benzinarie. Eram inghetati de frig si o cafea fierbinte face cateodata minuni. Ne relaxam: pana acasa e doar autostrada, o sa fie usor. Terminam cafeaua si ne urcam pe motor spre Bucuresti.

In momentul in care am dat cheie sa pornesc motorul a inceput sa ploua. Let the fun begin! Ar fi fost prea plictisitor sa fie vremea ok asa ca ne bucuram de noua provocare. In mai putin de 10 minute picaturile de ploaie se transforma intr-o furtuna in toata regula. Vantul ne muta de pe o banda pe alta si masinile trag una cate una pe banda de urgenta cu avariile puse. Ii dam viteza si Busa strapunge ploaia scotand aburi din radiatorul fierbinte. In dreapta, un tren cu ferestrele luminate se intoarce si el in Bucuresti. Il las in urma cu un zambet incercand sa imi dau seama cum ne-am vedea acum dintr-un elicopter: o raza de lumina care alearga prin furtuna de-a lungul autostrazii.

Panourile care arata cati km mai sunt pana la iesirea de pe autostrada sclipesc in lumina farului si apoi se pierd in intuneericul pe care il lasam in urma. Numarul scade si ne apropiem de ultima parcare. Fac rapid o analiza a situatiei: manusile mustesc de apa, fermoarul de la geaca s-a stricat si se deschide singur desi il trasesem cand am plecat din benzinarie si apoi de cateva ori pe drum chinuindu-ma cu mana stanga, deci sunt ud pana la piele. In bocanci insa nu a intrat apa si sper sa ramana asa pana acasa.

Intersectia cu centura si intrarea in Bucuresti. Ultima oprire la benzinarie inainte de a ajunge acasa. Desi suntem uzi si inghetati avem zambetul acela… ceea ce e foarte bine. Ultima excursie pe 2013… Hai cu urmatoarea!

 

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

Moto-aventura (sau cum e cand nu iti pasa ca vine iarna)

b2

 

hartaPlecarea a fost planificata pentru vineri seara ora 22:00 dar din cauza unor probleme de ultim moment am plecat din Bucuresti la 2 jumate noaptea. Busica dornic de viteza dar, imediat la iesirea din Afumati… ceata. Dar nu ceata, ci CEATZA, o pacla alba si groasa de nu vedeai la 10 metri. Pun avariile, inchid gazul si simt cum roata spate pierde aderenta si patineaza putin stanga-dreapta. Umezeala din aer facuse pe asfalt o mazga alunecoasa, mai ceva ca zoaiele pe care le imprastie de obicei in Bucuresti cisternele de la Rosal. Atentie mare, avarii puse si viteza redusa. Ceata facea sa fie parca si mai frig de obicei, dar in nici un caz nu erau mai mult de 5 grade. Urmaream cu atentie asfaltul sa vad daca nu cumva incepe sa sclipeasca in lumina farului – semn de polei. Dar nu prea mai conta, oricum aluneca pe jos ca dracu. Mergem in coloana, avand in fata un camion si in spate, tinute la distanta de semnalele galbene, mai multe masini. La intrarea in Urziceni tragem pe dreapta in benzinarie. Bagam rapid o cafea si un ceai fierbinte, ne mobilizam si incalecam din nou pe motor sa mergem mai departe.

1 b3

Si cand am zis ca am scapat de ceata, dupa vreo 4 km de drum cat de cat acceptabil, vedem din nou zidul de abur alb care ne invaluie. Viziera de la casca devine aproape inutila: umeda pe dinafara si aburita de respiratia mea pe dinauntru nu ma mai ajuta deloc asa ca am ridicat-o si am continuat drumul asa. Lipsa de vizibilitate si asfaltul patinoar ne obliga la viteza redusa care parca face sa simti si mai puternic frigul de afara. Intram in depasiri cand fuioarele de ceata se mai sparg si vedem ce se intampla in fata si… peste catva timp facem un popas scurt la Lukoilul de la intrare in Buzau. Ionut da cateva ture de benzinarie ca sa se mai incalzeasca iar eu ma ocup putin de busa, ma cam ingrijoreaza nivelul scazut al uleiului.

Dupa cateva minute bagam o tigara si apoi din nou pe motor, la drum. La iesirea din benzinarie pierd spatele de la motor, il simt cum derapeaza si cum roata din spate porneste lateral spre fata. Recuperez, stabilizez motorul si totul e ok, ne continuam drumul spre Siriu.

Ceata s-a transformat intr-o umezeala ciudata. Viziera devine opaca si oricat as incerca sa o sterg nu reusesc asa ca renunt si o las in continuare ridicata. Mai avem de mers pana in satucul de munte si alegem varianta pe care o credeam eu cea mai usoara: la dreapta printr-o comuna, drum asfaltat apoi drum de piatra. Trec de niste zone de noroi si urmeaza cateva urcari abrupte. Drumul forestier pe care abia incape o masina incepe sa fie din ce in ce mai dificil. Dupa o curba in lumina farului vad ca lucrurile se schimba, si nu in bine: un urcus abrut, cu drumul destul de stricat iar mai departe din ce in ce mai rau. Oprim ca sa reevaluam situatia. Suntem inghetati de frig si rupti de foame asa ca dam bagajele jos pentru un popas mai indelungat.

a1

Incercam sa incalzim niste cremvursti pe motor si pe toba de esapament insa oricat ai sta cu mana pe toba abia se dezmorteste, e frig de crapa pietrele, deh, dimineata in munti. Asteptam rasaritul soarelui sa se mai incalzeasca putin ca sa putem pleca mai departe. Nu dureaza mult si de undeva de pe crestele dealurilor din fata isi fac aparitia primele raze de soare.

a4 a3 a9 (1) a2 a7

Nu stiu la ce sa ma astept mai departe pe drumul asta asa ca luam decizia sa ne intoarcem in drumul national si sa alegem a doua varianta care presupunea trecerea peste un pod de scanduri si cabluri metalice. Zis si facut, bagam viteza, mai oprim o data sa fotografiem rasaritul si ne indreptam spre destinatie pe ruta nr. 2.

a8 a10 a11 a12

Ca si in partea cealalta, drum de asfalt care se continua cu un drum de pamant. De data asta mai mult noroi dar mult mai drept, se vede ca este mai circulat. Trecem pe langa o balastiera si vad si podul. Cam lung iar urcarea pe el e destul de abrupta, in usoara curba si plina de nisip ud amestecat cu pietris. Pe mijlocul drumului de acces, la inceputul podului sunt doua sine metalice asezate longitudinal si iesite in sus, deci nu aveam loc de manevra. Accelerez usor, aleg trasa corecta si intru pe pod ajungand ok pe zona de scanduri. Nu erau fixe, unele lipseau si erau asezate tot longitudinal, deci atentie sa nu cadem in apa. Adrenalina ajunge la nivelul maxim in momentul in care podul intra in balans, opresc si astept sa se linisteasca. Pornesc din nou incet in zgomotul cablurilor de metal care se loveau unele de altele si a scandurilor de lemn pe care calcam cu rotile. Ajungem la capat usor si incerc sa-mi aduc aminte de ce nu am ales varianta asta de la inceput.

b4 b2 a20

Continuam cativa kilometri pe drum de pamant si, spre fericirea lui busica si prin niste zone cu noroi :)) si ajungem la ultima faza a drumului, o panta destul de abrupta cu bolovani si pietre de toate dimensiunile. Intru pe ea dar dupa o curba la dreapta inclinatia se accentueaza si salvez in ultimul moment mobra de la tavaleala. Cu putin ajutor si noroc cucerim si ultima parte a drumului si ajungem la destinatie.

b1 a21 a23 a22

Dupa cateva minute stateam impreuna cu Ionut pe o banca de lemn ciocnind un pahar de tuica care a mers ca uns: uite ca am facut-o si pe-asta, am mers cum ne-a fost cel mai greu si am ajuns fara nici o problema la destinatie dar cu multa adrenalina pompand prin vene.

a24

Mancam rapid si apoi somn de voie cateva ore. Dupa-amiaza o luam usor pe dealurile din zona si ne oprim pe o culme de pe care se vede satul cum se linisteste la caderea serii. Pe masura ce se lasa intunericul se mai vad doar luminile de la ferestre palpaind printre copaci. E liniste si un moment de relaxare de care nu ai cum sa ai parte nicaieri altundeva, in nici un oras.

a31

 

a27 a25 a29 a31 a28 a35

Ne intoarcem acasa trecand pe langa niste case parasite si pregatim masa de seara, rapid si eficient: carnati pe furca. Ne cam rodea foamea asa ca nu mai asteptam sa se faca jarul. Mancam sa ne-ajunga, mai stam la foc si apoi somn, a doua zi avem program incarcat.

a32

 

a33 a34 a36

Duminica dimineata bagam rapid un mic dejun si pornim usor la drum. Cafeaua de acasa nu isi facuse foarte bine efectul asa ca decidem sa oprim in patarlagele sa mai completam provizia de mancare. E vreme de vara tarzie, e cald si un soare orbitor imi aduce aminte de lunile trecute.

a40

 

a41 a43 a42 a44

Spre barajul de la Siriu suntem insotiti de razele soarelui care se strecoara printre ramurile aurii ale copacilor; peisajul este demential, culorile toamnei transforma padurea intr-o gradina imensa. Urcam la baraj, nu suntem decat noi si o masina. Undeva, in departare se mai aud cateva motoare care urca muntele dar nu opresc, pleaca mai departe.

a47 a46 a45 a48 a49 a50 41

Incepem si noi coborarea spre Brasov. Este exact definitia dupa-amiezii de duminica, nu intalnim decat cateva masini pe drum, e liniste si pace. Vremea tine cu noi si doar in zonele cu padure deasa se simte putina racoare. Dupa coborare, intr-o localitate, dupa o curba fara vizibilitate la dreapta, 2 vaci ocupau toata soseaua iar proprietarul statea la poarta si nu dadea nici un semn ca ar incerca sa le ia de pe drum. Frana blana, le ocolesc, de pe contrasens mai venea o masina, ce sa zic, am mai luat o doza de adrenalina ca asa-i in motociclism.

5 3

Ajungem in Brasov ferindu-ne de radare si tragem pe dreapta in Lukoil. Aveam doua variante de intoarcere in Bucuresti: DN1 sau Cheia. DN1 era ok, dar mai vroiam putina aventura iar Cheia era traseul perfect. Ii detaliez lui Ionut dezavantajele si riscurile intoarcerii pe Cheia si e de acord cu mine: mergem pe unde-i mai greu :)).

Dau bice calutilor mecanici si ocolim Brasovul intrand pe soseaua spre Cheia. Se intuneca si incepe sa se lase frigul. Inainte de a urca pe munte tragem pe dreapta si ne imbracam cu toate hainele pe care le aveam la noi: stiam cam ce ne asteapta.

a51

Pe Cheia prindem un pic de ceata si un frig care imi ingheta respiratia pe viziera. Pe jos ud, mazga alunecoasa si inselatoare: zici ca ai trecut de portiunea periculoasa dar de indata ce incerci sa te apleci simti cum pierzi aderenta si incepi sa aluneci. Era mai rau decat pe drumul spre Buzau iar lucrurile se inrautateau pe masura ce avansam. De intors era deja prea tarziu asa ca mergem inainte. Trecem de Cheia si prin Maneciu asfaltul incepea sa fie acceptabil. Maresc viteza, totul e ok, pana la primele serpentine din Izvoarele – Homoraciu unde incep iar sa patinez fix cand eram aplecat pe curba. Senzatii extreme, redresez, e frig dar simt cum imi curge transpiratia pe spate, asfaltul era foarte inselator. Alterneaza portiuni uscate, unde ai aderenta, cu portiuni de mazga si, dupa cum aluneca, si polei. Trag tare sa ajungem la Valenii de Munte si ma concentrez doar pe ideea asta. Nu mai simt frigul, dar stiu ca acolo este o benzinarie unde putem opri sa ne incalzim, o vizualizez ca pe o oaza de lumina intr-un desert de intuneric.

La Valeni oprim in benzinarie si luam masa de seara. Cu plinul facut pornim spre Bucuresti urmand ca de la Ploiesti sa intram pe autostrada. Vroiam adrenalina? Intru pe autostrada si trag de gaz. E libera, asfaltul ok si se merge perfect. Si am avut adrenalina. In doua secunde am intrat intr-o ceata pe care puteai sa o tai cu cutitul. Frana, avarii, nu vedeam nimic in fata. Treaba era cam albastra, dar aveam avantajul ca nu aveam localitati, strazi laterale, pietoni si alte elemente de hazard. Cu viziera ridicata navigam prin marea de masini care se miscau greoi clipind des din avarii sau oprisera pe banda de urgenta. Ne apropiem de Bucuresti, sau asa spun indicatoarele fiindca in fata nu se vede nimic. Abia pe soseaua de centura se mai ridica putin ceata, putem vedea sigla albastra de pe cladirea Fan Curier.

a52

Si, aproape de miezul noptii suntem acasa. A fost o excursie extraordinara, grea dar frumoasa. Sau cum bine spunea cineva: “naspa-MARFA!”

 

content/uploads/2015/02/26.jpg”>26 25

In fata nu se vedea decat negrul noptii, nici o lumina si nu se vedeau decat varfurile negre ale plopilor care se aplecau deasupra noastra. Era vreme de furtuna, vantul se intetise si am luat decizia sa ne intoarcem in gara. Apare un cfr-ist care ne intreaba de sanatate. Ii povestim ce e cu noi, ca ne-am intors sa nu ne prinda furtuna, dar ne-a incurajat sa mergem ca “”sigur nu o sa ploua”.Atat de siguri am fost de spusele lui, incat parca insusi Sfantul Ilie ne-ar fi promis ca nu da ploaie (doar e localnic, e taran, e crescut aici de mic, taranii stiu cum sta treaba cu vremea). L-am ascultat…

Dupa 20 de minute de mers a inceput furtuna. Fulgerele brazdau cerul, vantul se intetise si de sus curgeau suvoaie de apa. Era din ce in ce mai dificil sa mergi prin pietrele de pe calea ferata si vremea nu tinea deloc cu noi. Am incercat sa ne adapostim sub copacii de la marginea dealului dar vantul rece se simtea parca din ce in ce mai tare. Dupa doua ore de mers prin ploaie mai aveam de parcurs mai mult de jumatate din distanta. Treceam prin paduri, peste poduri, prin lanuri de porumb si urmam sinele de tren. In jurul nostru totul pustiu si nici o urma de civilizatie, cautam cu privirea sa vedem o casa cu ferestrele luminate dar eram in salbaticie. Cand prin padure, in jurul nostru, se auzeau tot felul de sunete ciudate care faceau sa ti se ridice parul de pe ceafa, sina de tren era calauza noastra care stiam ca ne va duce acasa.

Doi dintre noi mergeau mai in fata si pe nepregatite, fara nici un alt avertisment, am auzit din stanga un urlet de urs. Creierul meu refuza sa creada pericolul in care ne aflam, si am sperat cu toata sinceritatea ca halucinez din cauza oboselii. Am incercat, chiar, sa ma conving ca e doar o nalucire, dar panica de pe fata camaradului meu m-a convins ca situatia e intr-adevar groasa.. Am scos petardele si le-am aprins, le-am aruncat in directia lui si am inceput sa racnim cu totii, de parca am fi vrut sa acoperim pocnetul petardelor. I-am vazut umbra cum se indeparta printre copaci si am plecat si noi , repejor, mai departe. Cum nici unul dintre noi nu aveam pantaloni de schimb, nu avea rost sa mai zabovim, asa ca ne-am continuat drumul.

Drumul pana acasa a fost fara alte peripetii, doar oboseala si dorinta de a ajunge la destinatie. La 4 dimineata intram pe poarta, extenuati dar bucurosi ca am ajuns cu bine acasa. Ce bucurie! Am aprins o narghilea si am fumat-o in liniste, privind rasaritul. M-am trantit in pat si nu stiu daca am adormit sau am lesinat, caci a fost cea mai rapida trecere in lumea viselor de care am avut vreodata parte.

Citeste mai departe
1 2
Page 2 of 2