close

Avanpost Adventure

Avanpost Adventure

La Marea Neagră prin țări străine (3)

11249152_10206631280156055_5714060317236455317_n

Ziua a treia – Printre valurile albastre – autor: Ovidiu Bonyhai

Încă de la începutul planificării călătoriei glumeam pe seama voiajului pe mare: “ce tare ar fi să prindem o furtună pe Marea Neagră”.

Ne-am trezit pe rând, unul după altul, în jur de 5:30 am. De abia se crăpase de ziuă. Tangajul se întețise atât de tare încât aveam impresia că voi cădea din pat. Mă și vedeam rostogolindu-mă pe podeaua de lemn a cabinei. Am ieșit pe punte să fumăm o țigară. Orizontul părea destul de sumbru. Răzleț, câte un fulger prevestea ce urmă să vină. Parcă și porcii o luaseră razna. Guițatul lor agitat treziseră tot vasul. Eram pe de-o parte curios, fascinat, dar totodată și puțin speriat. Mă consideram pe mâini bune, cu echipajul ăsta de marinari bulgari sigur sunt in siguranta. Deja căutam cu privirea bărcile de salvare. Identificasem două, mă simțeam deja mai linistit. Apoi, brusc, mi-am adus aminte de mașină, cum îmi voi salva mașina? Prostii, treci înapoi în pat, mai ai două ore de somn până la micul dejun.

Dimitrov, omul bun la toate, ne dă deșteptarea în fiecare dimineață:

“- Breakfast, breakfast.” Bate la fiecare ușă, apoi o deschide fără nicio jenă. Probabil a văzut multe la viața lui, așa că nimic nu-l mai poate surprinde.

IMG-20150804-WA0004

Arunc o privire pe geamul mătuit de timp al cabinei și brusc mă cuprinde un fior. O perdea de apă năvălită de pe puntea superioară îmi acoperă priveliștea. E clar, a început potopul. Sper ca Sevastopolia să reziste la fel de bine ca Arca lui Noe. Nu pot estima înălțimea valurilor, dar nu arată deloc ca la țărm. Privirea îmi cade pe cutia de Metoclopramid, oare ar fi cazul să iau unul? Violeta mi-a spus aseară că n-a mai rezistat și a apelat la medicamente. Mă uit pe geam și la intervale regulate de timp văd ba cerul gri brăzdat de fulgere, ba valurile imense ale mării. Din când în când, la fel de repetitiv perdeaua de apă îmi acoperă priveliștea.

Îmi fac un pic de curaj și-i invit pe Alexa și pe Alex să fumăm o țigără pe punte. Acceptă, în ciuda protestelor lui Cristi. Până la urmă ce se poate întâmpla … ne vom retrage pe hol. Cel puțin am încercat.

Ne întâlnim cu Dimitrov care ne atrage atenția: “Danger out, atention. Look! Water! – arătându-ne podeaua holului ca și cum aceasta ar fi plină de apă. Înțelegem mesajul, îl aprobăm și mergem mai departe. După câteva încercări eșuate reușim să deschidem ușa spre punte. Vântul puternic aproape că ne-o trântește în față. Tragem câteva fumuri apoi Alexa face câțiva pași pe punte. Alex era deja afara făcând dansul ploii. Voia furtună, acum vede cum este. Cristi, ajuns în spatele nostru: “Unde va duceti? Treceti înapoi!”

Alexa îl ignoră, continuându-și drumul. Apa îi depășea gleznele iar tricoul era deja fleașcă. Pana la urma se întoarce spre hol unde îi sustrage ștrengărește prosopul cuibărindu-se spre el. “Ți-a trebuit să ieși afară” – o mustrează Cristi adăugându-i un zâmbet de consolare.

Furtuna pare să se întețească. Fulgerele se sparg în mare tot mai aproape de navă. Sunetul puternic al tunetelor acoperă guițatul porcilor. Peisajul este desprins parcă dintr-un film apocaliptic hollywoodian. Vaporul își continuă traseul spre Batumi iar marinarii ignoră furtuna de parcă ar fi o zi însorită. Suntem de mai bine de șase ore în furtună iar vremea nu pare să se îmbunățească in curand.

 

Ne bagam la somn si ne trezim înainte de cină. Ce poți să faci altceva decât să dormi pe-o vreme ca asta. Ploaia se oprise. Răzleț mai cădeau câțiva stropi, dar deloc deranjanți.

11781727_10206631283036127_4409876710548838428_n

Nu se întâmpla multe pe vas, dar când se întâmpla se vorbește despre eveniment ore în șir. Tiriștii georgieni au avut parte de puțină aventură astăzi. În timp ce hrăneau porcii, unul dintre ei a scăpat și-a luat-o la goană pe punte. Spectacolul a fost atracția zilei. Patru tiriști alergau porcul pe punte într-o încercare disperată de-al prinde. S-au făcut tot felul de glumițe: lăsa-l să zburde, hai să-l tăiem, șamd. Într-un final, neastâmpăratul a fost prins și băgat înapoi în tir.

Seara ne-a prins pe toți în mici bisericuțe pe puntea vaporului. Se discuta politică, aventuri marinărești, despre orice. Un tirist giorgian, pe nume Josif, zis Șoșo, a spart atmosfera. I-am aflat numele când Joe a încercat să-i spună că el tranportă bunuri NATO și i-a explicat “NATO, pace.”, iar georgianul spune: “Tu, NATO, eu, Josif.” Era singurul care de la începutul călătoriei a fost mai mult cuprins de vraja lui Bachus decât de-o stare de luciditate. Ni l-a prezentat pe cel mai bun prieten al lui, împreună cu mesajul: “niciodată la prieteni să nu dai bere de băut, asta e doar pentru dușmani, întotdeauna prietenii să ți-i cinstești cu vodcă sau vin.” L-a adus pe Boris Yeltin, cel mai bun prieten al lui de la începutul călătoriei pe care l-a împărțit frățește cu noi. Fiecare a primit o porție generoasă din vodca Yeltin, Șoșo adăugând de fiecare dată: “Kolektiv!”

IMG-20150804-WA0007

L-am ales pe Igor ca partener de discuție. Mi-a elogiat în termeni grandioși Mama Rusie și administrația Putin. Am petrecut ceva vreme povestind despre cât de frumoasă e Rusia, despre faptul că URSS/Rusia n-a avut niciodată un președinte rus 100% de durată: Lenin (evreu), Stalin (georgian), Hrusciov (ucrainian), Brejnev (ucrainian), Andropov (rus, dar președinte doar doi ani), Cernenko (și ăsta avea o problemă), Gorbatchiov (evreu), Yeltsin (evreu), doar Vladimir Putin este fiu al Mamei Rusia. Igor, fiu de ambasador, își alegea cu mare atenție răspunsurile, oferind întotdeauna o versiune diplomatică, căutând să-și mulțumească interlocutorul, sau cel puțin să nu-l supere.

Solidaritate

Întorcându-mă la Joe, am aflat ce înseamnă solidaritatea românilor în Spania. Joe efectua o cursă pe ruta UK – Spania. Conținutul, mai mult decât generos: pulpe de curcan. Ca un bun administrator al mărfii și-al procedurilor de descărcare/încărcare, lui Joe i-au rămas câteva lăzi, pe care dintr-un spirit de solidaritate cu conaționalii din Spania, urma să le împartă cu aceștia.
Și-a adus aminte că are un “prieten”, mai calic el din fire, care, de fiecare dată când Joe se întorcea dintr-o cursă, îl suna cum acesta intra în Spania. O atenție, o ciocolată, ceva, ceva omul aștepta.
Surpriza lui Joe pentru el avea să fie pe măsură. Primește Joe telefonul de control la intrare în Spania. Confirmă iminenta sosire acasă, cerându-i acestuia să se prezinte la locul stabilit cu un cărucior cât mai mare pentru un bagaj voluminos și cu greutate.

Cinzeci de kilograme de pulpe curcan au fost descărcate în căruciorul buclucaș. Bineînțeles, acesta n-a rezistat, roțile s-au rupt, dar omul nu renunța. S-a chinuit, a tras căruciorul, l-a împins, orice numai să nu renunțe la “pradă”.

“- Uite bă la el cât de hămesit. Scoate scântei căruțul ăla de la trasul pe asfalt dar n-ar renunța la nimic de acolo. Ce ți-e și cu oamenii ăștia” – își spuse Joe în sine lui plin de amărăciune.

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

La Marea Neagră prin țări străine (2)

IMG-20150801-WA0002

Ziua a doua – Tăcerea porcilor 

Sunt obișnuit să adorm la ore târzii, de multe ori mă duc la culcare când vecinii mei de-abia se trezesc. E aproape miezul nopții iar eu mă uit în larg căutând cu privirea alte vapoare. Poate unul mai rapid, un fast ferry. Vaporul nostru înaintează cu 20 km/h. În partea din spate a vasului sunt “cazați” porcii. De fapt greșisem, sunt patru TIR-uri cu porci. Simfonia pe care o fac, cu greu poate fi reprodusă. Guiță pe toate tonurile posibile. S-ar potrivi (adaptată) replica lui Anthony Hopkins din “Tăcerea mieilor”:

“- Guys, did the pigs stop screaming?”

Timp de trei zile îi voi auzi zilnic. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea.

IMG-20150804-WA0009

Surprinzător, m-am trezit foarte fresh. Tangajul vaporului a început să se accentueze. De fapt el ne-a trezit pe fiecare, pe rând. Un călător mai îndrăzneț și-a scos salteaua pe punte. Probabil n-a mai suportat umezeala din cabine. Dormea fără nicio problemă, nu-l deranja nimic, nici măcar “muzica” porcilor. Atmosfera e atât de umedă încât am transpirat instant pe puntea vaporului. Din instinct scot telefonul din buzunar, No signal. Forțez și îmi încerc norocul, “manual carrier search”, Vodafone TR, Turkcell și Avea. Încerc fără succes să mă conectez la una dintre ele. E clar, telefonul recepționeaza semnalul dar nu se poate conecta. Dezamagit, fac câteva poze și mă îndrept spre sala de mese. Urmează micul dejun.

IMG-20150731-WA0019

Dacă n-ați fost niciodată într-o tabără, încercați o astfel de călătorie. Ceai, pâine, unt, roșii, câteva felii de salam, o felie de cașcaval și puțin gem. Totul aranjat cu artă pe-o farfurie îngălbenită de trecerea timpului. Până și decorul te aruncă în acea perioadă. Unele lucruri parcă nu se schimbă niciodată. Poftă bună.

IMG-20150804-WA0012

Am petrecut câteva clipe pe puntea vasului admirând răsăritul. Ceva îmi spune că arată altfel, parcă nu e la fel cu cel din Vama Veche. Vântul și porcii sunt cei mai gălăgiosi parteneri de călătorie, apoi copiii celor doua familii de bulgari. Afurisții ăștia mici n-au pic de astâmpăr. Suntem aproape toate națiile din jurul Mării Negre pe acest vapor: români, bulgari, georgieni, ruși. Încă n-am identificat turci și ucrainieni.

Igor, băiatul unui fost ambasador rus la Teheran, le-a dezvăluit Alexei și lui Cristi motivul călătoriei lui cu acest vapor. În cala vaporului se odihnea o adevărată bijuterie auto. Alexa caută un loc bun de citit pe vas și-l găsește pe singurul bancă la umbră, lângă Igor. Nerăbdător să-și spună povestea, pune repede o întrebare de complezență (“Do you read for pleasure or for work?”), după care îi explică: lucrează pentru o companie rusească, sprijinită financiar de un mare investitor rus, care tocmai a terminat prototipul unei mașini de cursă de formula 3, el fiind unul dintre ingineri. “Yes, people think there is no science in Russia anymore, but we do quite good for ourselves,” îi explică el într-o engleză perfectă, cu accent britanic. Călătorește, împreună cu un coleg, în Georgia, ca să poată testa mașina în valoare de 1 milion de euro undeva lângă Tbilisi, pe un circuit, ferit de ochii publicității, dornică, după spusele lui, să-i vadă eșuând.

“Do you want to see it?”, întreabă el. “Sure,” îi răspund Cristi și Alexa, și împreună, coboară în cala întunecată și fără oxigen. Cu telefoanele mobile își luminează calea până la remorca pe care Igor o deschide, radiind de mândrie personală și națională. Mașina arată într-adevăr impresionat, îmbinările sunt perfecte, detaliile tehnice pe care Igor se chinuie să le explice par și ele competitive. Fac câte poze și se întorc pe punte, continuând o discuție în care Igor elogiază natura umană și rezultate ei, din orice țară ar veni și orice culoare de piele ar avea.

Am dormit, mult, mult prea mult față de cât dorm în mod normal. Mesele pe vas sunt respectate cu strictețe, așa că somnul rămâne varianta cea mai bună dacă nu ai chef de socializare. Ziua trece mult mai greu pe vapor, orele se scurg infinit mai lent, iar minutele par a fi fără de sfârșit.

N-am să vă povestesc prea mult despre masa de prânz: o supă cu mult Delikat, o pulpă de pui la grătar cu orez simplu și-un desert autentic bulgăresc. Îmi place ospătarul, un domn care schițează o proastă dispoziție tot timpul, dar de la care am obținut acordul să folosim congelatorul vasului și de câte ori avem nevoie gheață pentru suc. Ba mai mult, ne-a oferit contra modicei sume de 1,5 € câte o doză de bere, ospitalitate balcanică, ca-ntre popoarele vecine și prietene.

IMG-20150803-WA0002

Evrika!!! Am prins turcii. Cred că niciodată nu i-am iubit mai mult pe turci ca acum. Navigând de-a lungul coastei Turciei am prins semnal 3G de la Turkcell. Facebook, Instagram, Whatsapp, email, pe toate le-am deschis. Fire altruistă, am creat și-un hotspot pentru Cristi și Alexa. Doar nu era să mă bucur singur de realitatea virtuală. Deși eram înconjurat doar de apele calme ale Mării Negre mă simțeam ancorat în civilizație. Aparent doar, pentru că la fel de spontan cum a apărut, semnalul 3G a și dispărut. M-am întors din scurta călătorie virtuală, înapoi, în liniștea tulburată doar de guițatul porcilor și vuietul din ce în ce mai slab al vântului. Parcă liniștea se așternea în asfințit. Au tăcut și porcii.
Soarele, obosit și el de atâta strălucire, s-a coborât lin în orizontul îndepărtat al mării. Se înoptase.

IMG-20150804-WA0000

Colegii prahoveni de călătorie ni s-au alăturat la mica noastră șuetă. Monopolizasem una dintre băncuțe. Devenise un mic teritoriu românesc chiar dacă nava era sub pavilion bulgar. Româna era a doua limbă oficială la bordul vasului Sevastopolia.

Am aflat că Andrei si Dana s-au întors recent din Spania, unde au locuit mai bine de zece ani, atrași de mirajul câștigului rapid. Cineva le oferise 9.000 € pentru transporturi de marfă cu TIR-ul pe ruta Germania – Georgia. Poveștile despre șederea lor în Spania și munca prin toată Europa au fost deliciul serii. Andrei a transportat de-a lungul carierei lui de tirist de la portocale la eoliene, de la cisterne de benzină la structuri de poduri pentru autostrăzi, de la dopuri de pet-uri la diverse echipamente pentru NATO. Soția i s-a alăturat recent în aceasta fenomenală construire a Europei. Știți reclama Petrom-ului cu “Țara lui Andrei”, aici putem vorbi linistit de “Europa lui Andrei”, ba chiar mai mult. Din Maroc în Belarus, din Scoția în Italia, din Portugalia în Iran, din Germania în Georgia, Andrei a străbătut sute de mii de kilometri în cabina TIR-ului său pe care cu mândrie îl numește, “prima lui casă”.

Va urma.

Autor: Ovidiu Bonyhai
Fotografii: Ovidiu Bonyhai

 

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

La Marea Neagră prin țări străine (1)

header

Prietenii nostri, Ovidiu, Alex, Alexa si Cristi au pornit ieri intr-o calatorie de doua saptamani care ii va purta prin Bulgaria, Georgia, Armenia si Turcia, traseu parcurs cu vaporul si pe patru roti. Ii vom urmari pas cu pas publicand impresiile lor de calatorie.

Ziua întâi – Întoarcerea în anii 80 – autor: Ovidiu Bonyhai

Ceasul a sunat enervant de insistent. Era ora patru dimineața. Apucasem să dorm câteva ore. Bagajele erau făcute, aventura putea să înceapă.

București – Vama Veche – Varna (Bulgaria) – Batumi (Georgia) – Tbilisi – Erevan (Armenia) – Capadoccia (Turcia) – Pamukale – Istanbul – Edirne – București. Ăsta ar fi în linii mari traseul ales pentru acest concediu. Ca o paranteză, o bună parte din acest itinerariu e parcurs pe Marea Neagră, segmentul de dus dintre Varna și Batumi la bordul vasului Sevastopolia.

IMG-20150731-WA0005

Nu renunț prea ușor, dar în momentul în care am intrat în sediul Navbul din Portul Varna m-a cuprins o stare de panică. Pereți scorojiți, tencuială căzută, încăperi abandonate și un miros pe care cu greu l-aș putea defini, dar pe care cu siguranță îl regăsești în cele mai infecte WC-uri. Părea o Doftana a zilelor noastre. Vegetația abundentă din jurul clădirii accentua impresia unui loc pierdut în timp.

poza5

Autobuzele vechi abandonate în curtea Navbul  completau perfect acest muzeu al relicvelor comunismului bulgar.

poza1

Mister Nikolai, agentul de turism care se ocupă de îmbarcarea pasagerilor era în pauza de masă. Am fost invitat de-un aghiotant de-al lui să iau loc pe canapeaua de vinilin, model din anii 70, probabil adusă acolo în momentul când vama a fost inaugurată cu mare fast de Todor Jivkov.

“- Don’t worry, there is time enough” îmi spuse bătrânelul asezându-se încet pe scaun în timp ce răsfoia un soi de Libertatea locală. Era ora 12:30 iar eu nu puteam să mă decid: aștept în holul cu miros înțepător sau ies în curtea clădirii la 38 de grade. Înăuntru fumatul este interzis, amendă 400 de leva.  Bulgaria mă surprinde mereu, iar acest loc nu face excepție.

poza2

Câteva minute mai târziu apare și mister Nikolai. Discutăm despre procedurile de îmbarcare, simplificate foarte rapid de el în timp ce ne xeroxa pașapoartele:

“- With these papers you go to Custom office for a stamp, then go and take the car from parking.  Is normal car, isn’t it?
“- Yes, it’s a normal car. ” răspund eu amuzat.
“- Ok, after that again to Custom for verification, you know they check the car to see if everything is ok. After that come back to me, you will pay for the trip, leva, euro or dollars and then go to border police and after to the ship. “

Am luat hârtiile și-am pornit împreună cu Cristi spre lungul drum al formalităților vamale. Situația nu era mai bună nici afară. Doua tiruri georgiene pline cu porci parcaseră în curtea vămii. Mirosul era de-a dreptul halucinant.  Pregătisem varianta de backup în cazul în care și Alex, Cristi și Alexa se hotărau să renunțe. Trei zile pe mare cu porcii ăia nu era tocmai ce-mi doream.
Căutam clădirea vămii prin vegetația “luxuriantă” a portului bulgăresc. Trecerea timpului, lipsa reparațiilor și ignoranța au făcut ca până și aleile să fie cuprinse de această vegetație sălbatică. Puteai să spui că te afli în grădina botanică din Balcik, dar nu, eram doar într-un loc ancorat în anii 80.

Cristi identifică rapid sediul vămii, probabil datorită tir-urilor care așteptau în față. Parcurgem coridoarele întunecate, dar răcoroase, căutând un ghișeu de informații.Suntem prea optimiști. Nu există așa ceva aici. Îmi atrag atenția două cuiburi de rândunici și gălăgia pe care o făceau. Voiam să îi spun lui Cristi “probabil vama ne-o vor face rândunicile”. Îl văd oprindu-se în fața unei uși care avea atașată o tejghea de lemn, genul ăla de casierie comunistă dintr-o fabrică de rulmenți.

“- Oare aici o fi?” îmi spuse el ușor nedumerit, încercând să descifreze vagi urme de anunțuri de pe ușă. Oricum erau doar în chirlică.
“- Nu știu, hai să batem la ușă și să intrăm.” – i-am răspuns eu plin de optimism gândindu-mă cât de ușor ar fi fost totul dacă eram acum în aeroportul Otopeni.

poza6

Ușa se deschide cu un scârțâit lemnos și intrăm în biroul vameșilor. Erau doi în încăpere, la niște mese care semănau bine cu “catedrele” antice din perioada liceului. În primă fază suntem ignorați cu desăvârșire, deși salutasem la intrare, apoi suntem poftiți respectuos afară să mai așteptăm. Vameșa mai arunca câte o privire la telenovela turcească care rula la televizorul din cameră. Probabil așteptau sfârșitul episodului. Eu așteptam sfârșitul acestui proces birocratic. Parcă nu pornise tocmai cu dreptul această călătorie. Singura consolare pe care o aveam era că se putea și mai rău. Ne uităm împreună la tabelul cu vignietele de Bulgaria afișat pe un perete. 1.200 de leva pe an pentru tiruri, 67 de leva pe an pentru mașinile mici. Îmi fac o socoteală sumară în minte – oare de câte ori am fost anul ăsta în Bulgaria – ce mai contează … Razant o rândunică îmi trece pe deasupra capului. Îmi duc mâna prin păr fredonând: “două rândunici, două mari și două mici” gândindu-mă la unul dintre filmele din seria “BD la mare”. E bine, nu mi-a lăsat nimic în păr.

Vameșul ne poftește înăuntru. Cristi îi dă hârtiile de la mister Nikolai. Se uită rapid peste ele, pune o ștampilă pe una și ne trimite să aducem mașina. Dialogul e aproape inexistent.

Parcurgem încă o dată distanța spre mașină fericiți c-am mai rezolvat o etapă din puzzle-ul birocrației vamale. Alexa și Alex își făcuseră între timp un prieten, un motociclist britanic care probabil  s-a gândit să se ducă prin Asia cu motocicleta lui însoțit de Dora. Da, am cunoscut-o și pe Dora, cam tăcută ea, stătea cuminte pe șaua motocicletei. Dora e o jucărie de pluș, cred că o cămilă dacă bine-mi aduc aminte.

Lăsăm hârtia la gardianul parcării și demarăm spre următoarea etapă. Îi pregătim sufletește pe Alex și pe Alexa pentru șocantul moment care avea să urmeze: întâlnirea cu vameșii bulgari și ambientul deloc fermecator. Mirare și atât. Niciunul n-are curajul să spună mai mult. Cred că decorul ăsta e perfect pentru un horror balcanic.

Verificări de pașapoarte, actele mașinii, vignetă valabilă – totul se desfășoară foarte repede. Vameșa blondă încearcă chiar să glumească cu noi. Păcat că suntem ca-ntr-un film mut. Zâmbim doar pentru că o vedem pe ea că râde. Suntem trimiși înapoi spre mister Nikolai, semn că totul a fost în regulă.

poza7

În clădirea Navbul, mister Nikolai ne aștepta plin de optimism. Avem o conversație chiar interesantă. Ne povestește despre vapoare, stația prinsă de perete prin care comunică cu vapoarele din larg. Plătim și ne îndreptăm spre ultima etapă: întâlnirea cu poliția de frontieră.

Cristi, mai grăbit ca niciodată, o ia înainte spre biroul “border police”. Pe ăsta l-am găsit cu ușurință. Polițistul ne ia pașapoartele, aruncă o privire rapidă peste ele, apoi ne trimite la mașină să-l așteptăm acolo. Părea destul de prietenos, dar începusem să-mi fac scenarii în cap, dacă ne deschide toate bagajele, dacă se ia de mine ca am nu știu ce la mașina, dacă, dacă, dacă…

Dă un ocol mașinii, notează seria de sasiu, analizează numerele, apoi deschide portbagajul:

” – Ohhh, you go with camping in Georgia?!” – uimit de faptul că a văzut sacii de dormit și izoprenele.
” – Yes, kind of!”

Zâmbește, ne întinde pașapoartele și ne urează concediu plăcut. Ultima redută a fost cucerită. Era ora 15:30 și poate în jur de 40 de grade. Eram nerăbdător să ne urcăm pe vas și să pornim în lungul drum spre Georgia. Îmi vin în minte cuvintele lui mister Nikolai:

“- Go to border police, then wait one hour and then on board”

poza9

Acea oră estimată de Nikolai nu părea să aibă nicio legatură cu realitatea, sau poate așteptarea pare infinit mai lungă pentru mine. Noroc cu doi români, soț și soție, ambii șoferi de TIR pe care i-am cunoscut în zona de așteptare și care ne-au oferit numeroase sfaturi despre Georgia, Armenia și Turcia.  Într-un final ni se dă ok-ul pentru îmbarcare. Am învins!

poza10

Șuieratul puternic al sirenei vasului Sevastopolia anunță momentul plecării din portul Varna. Semnalul telefonului scade dramatic pe măsură ce vaporul se îndepărtează de țărm. Întâi dispare 3G-ul, apoi EDGE-ul iar într-un final și GPRS-ul.

poza11

No signal! Hello darkness, my old friend. O lună plină se ridică la linia orizontului străpungând întunericul nopții. E deja întâi august. Noapte bună.

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

Vara prin țară (sau cum să mergi cu motorul pe sârme)

20140906_192952 copy

Pornim din Bucuresti la prima ora a amiezii. E cald, soare cat cuprinde si o vreme de-ti vine sa opresti in prima poiana si sa stai la umbra unei capite de fan cat e ziua de lunga. Pana si traficul de pe DN1 e toropit de caldura. Soseaua este neobisnuit de libera si masinile pe care le intalnesti se misca lent, parca sunt filmate cu incetinitorul. Mergem intins pana la Predeal si coboram serpentinele spre Timisu de Sus in cautarea unui loc de popas. Stabilim destinatia pentru astazi: Lacul Rosu, o aruncatura de bat mai sus de Brasov si ne relaxam putin inainte de intrarea in Brasov.

10687181_1546581558890847_8824526282322048769_n

La Bixad trecem pe langa lacul Sfanta Ana apoi continuam drumul spre cheile Bicazului unde mergem usor, impresionati de privelistile de o rara frumusete. Peretii abrupti din chei sunt numiti de localnici “pietre”. Piatra Altarului iti atrage din primul moment privirea, acolo unde la 1154 de metri se vede o cruce solitara indreptata spre rasarit. Se spune ca acesta este locul unde dacii liberi tineau ceremoniile de cult.

2 3 20140905_181644

Ne intoarcem la Lacul Rosu si reusim sa gasim cazare la una din vilele din zona.

20140905_200334

Dimineata vine repede cu zgomotul de fond al statiunii aglomerata de turisti. Coboram la apa fiindca vrem sa vedem: de fapt, cat de rosu este Lacul Rosu?

20140906_115334 20140906_122038 20140906_122959

Lacul s-a format in 1838 cand, in urma unui cutremur de pamant o mare suprafata de teren de pe versantul nord-estic al Muntelui Ucigasul s-a prabusit formand un baraj natural. Din pacate insa… apa lacului, albastru-verzuie ii contrazice numele.

20140906_123029

Si totusi, de unde numele de Lacul Rosu? Potrivit legendei, surparea terenului ar fi acoperit un sat. Apa adunata a avut culoarea rosie de asa de mult sange, numele lacului devenind Lacul Rosu sau Lacul Ucigas.

20140905_190253

Ne urcam in sa si pornim la Bistrita unde vom parcurge Pasul Tihuta spre Vatra Dornei.

20140906_134327

In Bistrita insa… o surpriza neplacuta: cauciucul de pe spate a cedat, se vad sarmele ingropate in guma… unele dintre ele rupte… Nu e un semn bun. Analizam situatia si vedem ce variante avem: sa ne intoarcem in Bucuresti pe unde am venit (pe curbele din Bucegi care mai mult ca sigur ca ar fi uzat si mai mult cauciucul) sau sa mergem mai departe spre Vatra Dornei si sa ne intoarcem pe DN2 unde soseaua are mai putine curbe, se merge mai intins si consumul de cauciuc de data aceasta ar fi fost mai mic.

header

Am hotarat sa mergem mai departe, sa innoptam in Vatra Dornei si apoi Duminica sa ne intoarcem in Bucuresti pe DN2.

Asta a fost momentul in care am inceput sa merg in safe mode: acceleratie si franare cat mai usoara, frana doar pe fata, fara manevre dubioase in caz de pierdere a presiunii pe spate.

20140906_193144

Pasul Tihuta ne-a intampinat cu cativa stropi de ploaie si cu racoarea caracteristica inaltimii trecatorii de la 1200 m. Am oprit doar pentru cateva minute sus la Piatra Fantanele si am aflat de un drum roman pavat cu piatra care porneste din Pasul Tihuta si duce pana in defileul Bragaului, suprapunandu-se partial cu actuala sosea. Ramane marcat ca destinatie viitoare: acum deja se insereaza, avem un cauciuc aproape de pana si suntem inca departe de Vatra Dornei asa ca ne punem in miscare.

20140906_193114

In Vatra Dornei gasim cazare intr-o vila pe o culme de deal. Motorul ramane singur intr-o ditamai parcarea: suntem asigurati ca e pazita si sunt camere de luat vederi. Oboseala incepe sa-si spuna cuvantul: ajuns in camera dupa masa de seara adorm aproape instantaneu.

20140907_101727

Urmeaza ziua cea mai grea. Avem de facut 540 km pana acasa, motorul este incarcat de bagaje, cauciucul pe spate inca tine aer, nu s-a desumflat. Ma intreb cat o sa mai reziste. Calculez sa vad daca am bani de o platforma pana in Bucuresti si imi cam da cu zecimale.

20140906_181606

Urcam usor Mestecanisul, parca nici sa nu simta cauciucul de pe spate ca il punem la munca. Sus, inainte de coborarea spre Campulung imortalizam peisajul ireal de frumos.

20140907_123934 20140907_123938 20140907_124017

Urmeaza Campulung, Falticeni, Roman… oprim des sa verificam starea cauciucului si din pacate situatia e cam albastra: sarmele s-au rupt, deja le dai jos de pe cauciuc, sper sa reusim sa ajungem cu el macar pana la intrarea in Bucuresti.

20140906_174706

Merg in safe-mode mai rau ca pe polei, la viteza minima si abia misc mana pe acceleratie si frana. Bacau, Adjud, Focsani… E noapte si suntem la iesirea din Focsani. Am senzatia ca suntem pe niste sleauri adanci sau pe niste denivelari mari pe care insa nu le vad. Trag pe dreapta: cauciucul s-a spart, nu mai tine aerul, se pare ca a cedat in zona in care fusese vulcanizat in urma cu un an.

20140907_195645

Incerc sa rezolv problema cu un spray de pana. Bag unul… nu tine. Il bag pe al doilea… la fel. Se vedea cum iese spuma prin spartura din cauciuc. Snur nu aveam, bani de platforma nu, John pleaca dupa ajutoare si in jumatate de ora se intoarce cu doi motociclisti care puteau sa ne ajute.

20140907_213701

Am dus motorul intr-o parcare privata unde unul dintre ei avea niste scule, dar nu suficient ca sa putem scoate cauciucul de pe janta. Dupa cateva ore, multi kilometri de alergatura prin oras in cautarea unei vulcanizari deschise si multe telefoane date, noii nostri prieteni reusesc sa gaseasca pe cineva dispus sa deschida vulcanizarea la 12 noaptea si sa ne ajute. Am dat cauciucul jos, mi-au facut rost de unul sh, dar bun, pe care sa-l pun la Busa… Am reusit sa il montam si dupa mult efort Busa era din nou functionala. Le multumesc din nou si aici pentru ajutorul pe care mi l-au dat si pentru bucuria pe care mi-au facut-o. Bucuria de a vedea ca spiritul de sacrificiu si intr-ajutorare al motociclistilor dainuie, ca suntem frati cu totii, indiferent pe ce drumuri ne intersectam.

20140907_213316

Cateva ore mai tarziu eram acasa, istovit dar fericit sa constat ca se poate adrenalina si la viteze mici: trebuie doar sa ai cauciucul la sarme si sa fii cat mai departe de casa, fara bani 🙂

 

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

Primavara in munti

header

Nimic nu se compara cu momentul in care te-ai urcat pe motor si ai bagat intr-a-ntaia stiind ca urmeaza cateva zile de calatorii pe drumuri din munti. Vroiam sa scapam cat mai repede de Bucuresti asa ca am pornit pe DN2 avand ca destinatie muntii Buzaului si crestele Bucegilor. Dam bice cailor ca sa ajungem mai repede pe soseaua care duce spre Brasov, pe la Intorsura Buzaului si Lacul Siriu.

a1

Ar fi trebuit sa oprim la Popasul Magura dar pe stanga se face drumul catre Tabara de sculptura. Amanam putin popasul si urmam soseaua ingusta care serpuieste prin padurea proaspat infrunzita. Pe jos sunt inca urme de nisip si pamant in curbe, asflatul este mai putin curat decat ne-ar fi placut, dar peisajul este incredibil de frumos, mai ales privit de pe motocicleta, cu razele soarelui care coboara la ora amiezii prin desisul padurii cu straluciri scurte reflectandu-se pe viziera.

11073542_808501102531997_8296430162300705821_o a2

 

Tabara de sculptura de la Magura e coltul acela de rai unde totul este perfect. Vremea e de partea noastra, suntem inconjurati de munti si de padure, totul este atat de linistit de parca timpul s-ar fi oprit in loc. Statuile, imprastiate pe o suprafata de cateva hectare stau de straja peste dealuri si ascunse prin padure.

IMG_0198 copy alex_3

 

Cu greu ne hotaram sa plecam, ne intoarcem la Popasul Magura si ne indreptam spre unul din satele de munte unde vom innopta. Nu ne grabim ca sa putem sa ne bucuram de frumusetea zonei si intram in sat odata cu lasarea serii.

11133942_1415810055395023_9209497848242662874_o

A doua zi – liniste si relaxare. Un scurt antrenament outdoor si putin urcus pe munte dupa ce am ajuns la capatul drumului din sat printre ultimele case rasfirate pe coasta dealului.

IMG_0378 copy a4 11082482_1408433466132682_2174867401919118636_o

 

 

In ziua plecarii ne-am hotarat sa ne intoarcem pe la Siriu. Apoi, venind dinspre Brasov am oprit la Timisu de Jos sa vedem ce a mai ramas din Cabana Dambul Morii. In urma cu doar 25 de ani, cabana era punctul de plecare pe traseele montane ce strabateau masivul Piatra Mare. O carte postala din anii 1970 arata cabana asa cum era ea cand servea ca popas iubitorilor de munte.

23m-1024x726

Din pacate acum nu a mai ramas decat o ruina, un loc plin de amintiri ce nu pare sa aiba sanse sa mai revina la gloria de altadata.

cab1 cab2 cab3

 

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

Expeditie in miez de noapte la un fort parasit

5

A trecut ceva timp de la ultima vizita pe care am facut-o la un fort asa ca am hotarat ca este momentul sa dezmortim putin in miez de noapte atmosfera dintr-o cladire militara parasita de langa Bucuresti. L-am gasit intr-o stare inca buna, poate si datorita faptului ca pina in urma cu cativa ani a facut parte dintr-o unitate militara (acum desfiintata). Noapte si frig, in timpul expeditiei noastre am auzit miscare prin fort dar oricat am cercetat nu am gasit pe nimeni.

2 3

Pe partea de jos a peretilor se poate observa ca fortul a fost inundat, si asta nu doar o singura data. Ce este interesant este ca am vazut si urme de instalatii electrice care asigurau iluminarea fortului dar acestea au cazut prada probabil hotilor de fier vechi.

6 7

Se pare ca si altii incearca sa ajunga la un nivel inferior al fortului (la care accesul este blocat), am vazut urme proaspete de sondare a terenului. “Legenda” spune ca pe un nivel inferior s-ar face accesul la tunele subterane care leaga forturile de baterii si de un alt tunel care ar duce spre centrul orasului.

 5 1

Excursia a fost una de recunoastere, dar nu ne vom opri aici. Vor urma incursiuni mai detaliate in forturile (inca) accesibile din jurul Bucurestiului, bineinteles facute tot noaptea si pe care le veti gasi apoi povestite pe Avanpost.

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

I shouldn’t be alive!

8

A dat-o din nou pe ninsoare asa ca ne aducem aminte “la gura sobei” aventurile din anul care a trecut. Ne ducem cu gandul in urma cu juma’ de an, la o seara de vara in muntii Buzaului. Stransi in jurul focului cu o narghilea am inceput sa planuim aventura de a doua zi.

Urma sa plecam in traseu prin Subcarpati si sa ajungem la crucea inaltata langa Manastirea Carnu. Crucea aceea pe care o vedeam luminand in noapte, peste dealuri, de multi ani, starnindu-mi curiozitatea, dar la care nu reusisem niciodata sa ajung. Ne aflam departe de intrarea pe traseele marcate din zona asa ca am hotarat sa urmam potecile salbatice facute de porcii mistreti.

1

Dimineata a venit mai repede decat ne asteptam. Am strans bagajele, ne-am pregatit sulitele din lemn si am pornit la drum.

3 5 2 4

La ora amiezii satul era aproape pustiu. Era cald, liniste, nu se auzea nici un sunet si aveam senzatia ca suntem singurii supravietuitori ai unei apocalipse. Am inceput urcarea pe un deal fara nici o urma de poteca doar iarba crescuta pana la brau prin care ne croiam drum cu mare dificultate, sub soarele arzator, astfel ca in primele 20 de minute am consumat mai mult de jumatate din rezerva de apa pe care o luasem cu noi. Coborarea abrupta a fost mai dificila decat ne asteptam dar jos ne astepta drumul si o fantana care urma sa fie punct de popas si realimentare cu apa.

6 7 8 9

Trebuia sa urmam traseul pe muntele din stanga insa peretele prea abrupt nu ne permitea urcusul. Drumul facea o curba la dreapta asa ca singura solutie pe care o aveam era sa continuam sa mergem pe firul raului care isi facea loc, despartind peretele de stanca de drumul satului. Traseul pe rau… pe cat de dificil a fost pe atat de spectaculos, erai nevoit sa sari pe stanci si sa depasesti trunchiurile de pomi cazute de pe munte. De indata ce am gasit o zona care ne permitea urcusul am parasit cursul raului si am inceput sa urcam spre destinatie. A urmat un popas scurt apoi am continuat traseul prin padure.

10 11

Patru ore mai tarziu am ajuns la cruce. Vroiam sa ne intoarcem dar ne-am intalnit cu un localnic care ne-a propus sa continuam pe creasta muntelui intr-o zona de paduri virgine cu un peisaj extraordinar. Urma sa coboram apoi in dreapta pentru a intalni un drum care sa ne intoarca in sat.

13 12

Zis si facut, am urmat traseul de creasta, de data asta urmand poteci marcate. Am intrat in padure intr-o zona dificila: stanci acoperite de muschi pe care trebuia sa te cateri, coborari rapide in vai inguste si abrupte, o padure veche de sute de ani avand ca marturie o cruce de piatra cu inscrisuri chirilice pe care am intalnit-o in drumul nostru. Iesirile din padure lasau sa se vada panorama dealurilor din zona cu mici aglomerari de case, sate de munte ascunse printre dealuri.

17 14 15 16

Eram atat de atenti la ceea ce vedeam in jurul nostru incat nici nu ne-am dat seama cand ni s-a facut foame. Ne-a luat brusc pe toti in timp ce urcam o panta abrupta si pe care am abandonat-o la jumatate pentru un popas si un ospat cu bunatatile pe care le aveam la noi.

21 18 19 20

Urma sa coboram de pe creasta insa nu am gasit punctul de coborare. Am mers probabil mai mult decat trebuia imbatati de peisajele extraordinare care se asterneau la picioarele noastre. Se apropia seara si am hotarat sa abandonam traseul marcat si sa coboram in directia satului, sau cel putin acolo unde credeam noi ca se afla satul.

Nu mai aveam semnal la telefon asa ca eram pe cont propriu.

24 22 23

Coborare de urgenta, trebuia sa ne grabim, incepea sa apuna soarele si eram inca departe de civilizatie, intr-o zona complet necunoscuta si in care nu este neobisnuit sa te intalnesti cu porci mistreti. Planul initial era sa ne intoarcem in sat pana se insereaza astfel incat lanternele ramasesera acasa. Coboram prin padure in viteza maxima, in alergare pe unde se putea, pana cand terenul accidentat ne-a fortat sa incetinim ritmul.

Salvare! In fata, printre copaci am vazut un drum de piatra. Am coborat la el, se termina brusc. Ne-am uitat in directia de unde venea si o borna kilometrica noua purta pe ea numarul 7. Aveam o senzatie stranie: un drum nou, de piatra, pe munte, in salbaticie totala, care se termina brusc, vine de undeva dar nu duce nicarieri.Pur si simplu nu se incadra in peisaj. Si in toata atmosfera asta de mister, auzim in fata zgomote in padure. Asteptam incordati doar ca sa vedem cum apar dintre copaci doua caprioare. Se opresc, ne arunca o privire si pleaca mai departe.

Urmam drumul, in graba, si dupa ce intalnim o noua borna kilometrica cu cifra 6 ne dam seama ca ne duce in directia gresita, facand o curba la dreapta. Parasim drumul prin stanga intrand din nou in padure si reluam coborarea prin desis, ghicind mai mult directia in care mergeam. Se inserase, era ora 9 si incepeam sa luam in calcul varianta de a innopta in padure.

Coborarea s-a terminat brusc cu un rau care semana perfect cu cel pe care pornisem in traseu. Strajuiti in stanga si in dreapta de munte, doar firul apei isi facea drum prin valea ingusta. Eram in salbaticie, nu stiam unde ne aflam si cat de departe suntem de civilizatie. Stiam insa ca acesta e raul pe care pornisem si ca daca il urmam putem ajunge la drumul care sa ne duca in sat. Acum nu mai aveam cum sa ne ratacim (cel putin asa credeam) dar traseul pe rau era extrem de dificil. Apa urma un fel de labirint prin desisurile salbatice, cotind pe dupa stanci si fara sa-ti dea posibilitatea sa vezi mai mult de cateva zeci de metri in fata.

Eram extenuati si am continuat pe rau cat am putut. Ne gandeam sa gasim o zona fara stanci unde sa putem sa iesim din rau, sa gasim un loc unde sa punem tabara peste noapte. Atmosfera era ca de poveste, era 10 noaptea, nu mai vedeam aproape nimic si eram doar noi in vale, uitandu-ne la conturul muntilor al caror profil se vedea pe cerul din ce in ce mai negru.

Acela a fost momentul cand am intalnit drumul! Fericire maxima! Nu cred ca exagerez daca spun ca probabil acelasi sentiment l-a avut si Columb cand a strigat, PAMANT!!! Ne-am simtit salvati, am rasuflat usurati, deja toate problemele noastre se terminasera, am luat o pauza bine-meritata si am mancat. Dupa calculele noastre in maxim jumatate de ora ar fi trebuit sa fim acasa. Am pornit agale pe drum si dupa vreo 10 minute am intrat intr-un sat. Eram convinsi ca al doilea sat urma sa fie al nostru. Se facuse aproape 11 cand am ajuns la o rascruce de drumuri.

Batem la poarta unui localnic si intrebam de satul nostru. Omul parea blocat, am crezut pe moment ca e putin ametit de bautura, si ne-a aratat ca satul nostru este exact din directia in care veneam, dar peste dealuri. Stupoare, ne aflam la 30-40 de kilometri de casa. Cel mai simplu si cel mai sigur era sa ajungem la prima gara de tren si sa urmam calea ferata catre casa.

A doua veste proasta era ca ramasesem fara tigari si sansele erau minime ca la 11 noaptea sa gasesti de unde sa cumperi intr-un sat de munte. Am urmat indicatiile catre gara si dupa ce ne-am ratacit pe drumurile din sat am gasit un bar deschis. Popas pentru tigari si o bere si recalcularea traseului.

Localnicii din bar, clar “impresionati” de aspectul nostru (patru “nebuni” murdari din cap pana in picioare, cu sulite in mana si cutite la brau, nu e tocmai ceva ce vezi in fiecare zi), dupa deja clasicele “ce e cu voi?” , “de unde veniti?” si mai ales, “de ce ati facut asta?”, ne-au indrumat catre gara si ne-au sfatuit sa asteptam pana dimineata cand urma sa vina un tren pe care sa il luam pana in sat sau mai era varianta a doua, sa mergem pe calea ferata mai mult de 30 de km.

In cele din urma unul din baieti ne-a dus cu masina pana la gara. Se facuse frig, am scos toate hainele pe care le aveam la noi si ne-am imbracat.Am petrecut acolo un timp, bucurandu-ne de senzatia aceea de confort si siguranta pe care o oferea lumina calda a felinarului. Ne-am facut curaj si am plecat mai departe.

26 25

In fata nu se vedea decat negrul noptii, nici o lumina si nu se vedeau decat varfurile negre ale plopilor care se aplecau deasupra noastra. Era vreme de furtuna, vantul se intetise si am luat decizia sa ne intoarcem in gara. Apare un cfr-ist care ne intreaba de sanatate. Ii povestim ce e cu noi, ca ne-am intors sa nu ne prinda furtuna, dar ne-a incurajat sa mergem ca “”sigur nu o sa ploua”.Atat de siguri am fost de spusele lui, incat parca insusi Sfantul Ilie ne-ar fi promis ca nu da ploaie (doar e localnic, e taran, e crescut aici de mic, taranii stiu cum sta treaba cu vremea). L-am ascultat…

Dupa 20 de minute de mers a inceput furtuna. Fulgerele brazdau cerul, vantul se intetise si de sus curgeau suvoaie de apa. Era din ce in ce mai dificil sa mergi prin pietrele de pe calea ferata si vremea nu tinea deloc cu noi. Am incercat sa ne adapostim sub copacii de la marginea dealului dar vantul rece se simtea parca din ce in ce mai tare. Dupa doua ore de mers prin ploaie mai aveam de parcurs mai mult de jumatate din distanta. Treceam prin paduri, peste poduri, prin lanuri de porumb si urmam sinele de tren. In jurul nostru totul pustiu si nici o urma de civilizatie, cautam cu privirea sa vedem o casa cu ferestrele luminate dar eram in salbaticie. Cand prin padure, in jurul nostru, se auzeau tot felul de sunete ciudate care faceau sa ti se ridice parul de pe ceafa, sina de tren era calauza noastra care stiam ca ne va duce acasa.

Doi dintre noi mergeau mai in fata si pe nepregatite, fara nici un alt avertisment, am auzit din stanga un urlet de urs. Creierul meu refuza sa creada pericolul in care ne aflam, si am sperat cu toata sinceritatea ca halucinez din cauza oboselii. Am incercat, chiar, sa ma conving ca e doar o nalucire, dar panica de pe fata camaradului meu m-a convins ca situatia e intr-adevar groasa.. Am scos petardele si le-am aprins, le-am aruncat in directia lui si am inceput sa racnim cu totii, de parca am fi vrut sa acoperim pocnetul petardelor. I-am vazut umbra cum se indeparta printre copaci si am plecat si noi , repejor, mai departe. Cum nici unul dintre noi nu aveam pantaloni de schimb, nu avea rost sa mai zabovim, asa ca ne-am continuat drumul.

Drumul pana acasa a fost fara alte peripetii, doar oboseala si dorinta de a ajunge la destinatie. La 4 dimineata intram pe poarta, extenuati dar bucurosi ca am ajuns cu bine acasa. Ce bucurie! Am aprins o narghilea si am fumat-o in liniste, privind rasaritul. M-am trantit in pat si nu stiu daca am adormit sau am lesinat, caci a fost cea mai rapida trecere in lumea viselor de care am avut vreodata parte.

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

2015 – Aventura incepe!

2015 aventura incepe header4

2015 este anul in care putem incepe cea mai frumoasa aventura din viata noastra. Vom calatori pe motoare, vom urca pe munti si vom porni in expeditii, ne vom depasi limitele, ne vom antrena si ne vom simti perfect traind asa cum ne place noua cel mai mult: dincolo de problemele de zi cu zi, cat mai departe de confort si cat mai aproape de natura.

Va multumim ca sunteti alaturi de noi iar cei care vor mai multa adrenalina puteti face pasul de a ne insoti in fiecare din cele mai interesante aventuri care urmeaza!

Va uram un an cat mai bun, un an de aventura!

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

Primul drum cu motorul nu se uita niciodata :)

Viewty

S-a inserat si lumina galbuie a becurilor de pe strada fac sa para mai putin friguroasa seara asta de noiembrie, acum vreo 6 ani. Era prima oara cand ma urcam pe un motor, ca pasager. In fata cladirii, D sta langa CBR-ul negru, vin spre el, il salut, ma intreaba zambind daca sunt pregatit eu raspund ca da. Eram fata in fata cu experienta necunoscutului, ce ar fi putut fi oare mai interesant? Imi leg sireturile de la bocanci, imi pun casca iar D imi arata cum sa-i prind curelusa. Imi explica cum trebuie sa stau, cu palmele lipite de rezervor, imi pun manusile, se urca pe sa, ma asez si eu. Mi se pare ca stau foarte sus intr-o pozitie extrem de nesigura: singurele puncte de contact cu motorul sunt saua, scaritele de la picioare si rezervorul. Complet diferit fata de scaunul din masina.

Pornim incetisor pe stradutele din spate de la Batistei. Stau ca un rucsac, nu fac nici o miscare si il urmez pe D la fiecare aplecare pe care o face in viraje. Imi dau seama cat de stabila este motocicleta: trecerile printre masini se fac cu o precizie milimetrica, de chirurg. Teama s-a dus de la primele sute de metri. Imi place la nebunie, e prima oara cand traiesc aceasta experienta si ma gandesc ca ajungem prea repede acasa, cu masina drumul era de obicei mai lung si mult mai plictisitor. Oprit la semafor, D isi ridica viziera si ma intreaba: “Iti place?” Eu dau din cap larg ca “Da!!!” ce intrebare o mai fi si asta?

Ajungem in fata blocului la D acasa. Ne dam jos: “Cum ti s-a parut?” Raspund scurt si imperativ: “Mai vreau!” iar D incepe sa rada. Urcam sus la el, nu stiu ce program are in seara asta dar vreau sa ma mai dau. Fumam o tigara si nu ma gandesc decat la cum a fost drumul pe motor. D imi da o pereche de pantaloni mai grosi cu protectii, un fular, era cam frig afara, se facuse 12 noaptea. Ne echipam si coboram. CBR-ul inca mai avea motorul cald si astepta cuminte sa iesim la joaca. Urcam pe mobra si pornim din loc.

De data asta mai multa adrenalina: am mers pana la iesirea spre autostrada si apoi ne-am intors in oras. Aplecat pe curbele de la Unirii de la fantani si tras de gaz pe splai. Eram in al noualea cer. Tremuram de frig dar nu voiam sa ma opresc sub nici o forma. Ma simteam ca un peste care traise toata viata pe uscat iar acum descoperise apa.

Intorsi la D acasa am stat cateva ore de vorba. Se uita la mine si zambea: stia foarte clar ca nu mai am cale de intoarcere. One way ticket si trenul asta nu mai opreste in nici o statie.

Citeste mai departe
Avanpost Adventure

Despre AVANPOST

nocomfort2

Imagineaza-ti pentru o secunda un soldat bine antrenat care poate actiona in orice situatie. Pregatit sa lupte, sa supravietuiasca in orice conditii, sa se descurce indiferent in ce problema s-ar afla, care ia decizii si actioneaza fara sa ezite, cu o pregatire fizica foarte buna, puternic si fizic dar si psihic. Curajos, atras de adrenalina si de actiune, un om pe care poti sa te bazezi sa il trimiti sa exploreze cele mai periculoase zone sau situatii si sa stabileasca acolo un avanpost. Catre asta tindem, asta este telul nostru.

Avanpost a pornit ca un grup de prieteni interesati de sport si aventura, un grup care se bazeaza pe aceste idei. Gustam adrenalina calatorind sute de mii de km pe motor, ne bucuram de aventura catarandu-ne pe munte, ne antrenam si luptam pentru a deveni mai buni. Dar Avanpost este mai mult decat atat, este o idee transformata in mod de viata. Avanpost inseamna nevoia de aventura si adrenalina, forta fizica si psihica, curajul si determinarea care te fac sa dobori orice obstacol.

Avanpost sustine sportul extrem si aventura. Risc. Sport. Sport extrem. Pericol. Limita si dincolo de limita. Cort in loc de camera la hotel. Supravietuire in loc de servicii de 5 stele. Aventura. Efort. Competitie. Curaj si adrenalina. Actiune si rezultat, acestia sunt termenii care ne caracterizeaza.

Avanpost ii reprezinta pe cei care fac sport si care in timpul antrenamentelor fac efortul de a-si depasi limitele, pe cei care sunt neinfricati si care nu se dau inapoi cand se confrunta cu situatii dificile sau pe aceia care alearga cu motoarele pe asfalt sau pe munte: intr-un cuvant pe toti cei care lupta sa evolueze indiferent de sportul pe care il practica.

Pe www.avanpost.army iti prezentam o parte din activitatile grupului nostru: excursii pe munte sau cu motorul, antrenamente si aventura, felul in care gandim si actionam dar si sporturi si sportivi care prin efortul lor definesc ideea Avanpost.

Mereu invingatori! Va multumim ca sunteti alaturi de noi!

Pentru mai multe informatii: Alex – 0721.306.954

Ne gasiti si pe Facebook la https://www.facebook.com/groups/avanpost7/ unde se afla grupul de discutii Avanpost sau la https://www.facebook.com/avanpost.army unde gasiti pagina noastra de Facebook.

Citeste mai departe
1 2
Page 1 of 2