close
Avanpost Adventure

I shouldn’t be alive!

A dat-o din nou pe ninsoare asa ca ne aducem aminte “la gura sobei” aventurile din anul care a trecut. Ne ducem cu gandul in urma cu juma’ de an, la o seara de vara in muntii Buzaului. Stransi in jurul focului cu o narghilea am inceput sa planuim aventura de a doua zi.

Urma sa plecam in traseu prin Subcarpati si sa ajungem la crucea inaltata langa Manastirea Carnu. Crucea aceea pe care o vedeam luminand in noapte, peste dealuri, de multi ani, starnindu-mi curiozitatea, dar la care nu reusisem niciodata sa ajung. Ne aflam departe de intrarea pe traseele marcate din zona asa ca am hotarat sa urmam potecile salbatice facute de porcii mistreti.

1

Dimineata a venit mai repede decat ne asteptam. Am strans bagajele, ne-am pregatit sulitele din lemn si am pornit la drum.

3 5 2 4

La ora amiezii satul era aproape pustiu. Era cald, liniste, nu se auzea nici un sunet si aveam senzatia ca suntem singurii supravietuitori ai unei apocalipse. Am inceput urcarea pe un deal fara nici o urma de poteca doar iarba crescuta pana la brau prin care ne croiam drum cu mare dificultate, sub soarele arzator, astfel ca in primele 20 de minute am consumat mai mult de jumatate din rezerva de apa pe care o luasem cu noi. Coborarea abrupta a fost mai dificila decat ne asteptam dar jos ne astepta drumul si o fantana care urma sa fie punct de popas si realimentare cu apa.

6 7 8 9

Trebuia sa urmam traseul pe muntele din stanga insa peretele prea abrupt nu ne permitea urcusul. Drumul facea o curba la dreapta asa ca singura solutie pe care o aveam era sa continuam sa mergem pe firul raului care isi facea loc, despartind peretele de stanca de drumul satului. Traseul pe rau… pe cat de dificil a fost pe atat de spectaculos, erai nevoit sa sari pe stanci si sa depasesti trunchiurile de pomi cazute de pe munte. De indata ce am gasit o zona care ne permitea urcusul am parasit cursul raului si am inceput sa urcam spre destinatie. A urmat un popas scurt apoi am continuat traseul prin padure.

10 11

Patru ore mai tarziu am ajuns la cruce. Vroiam sa ne intoarcem dar ne-am intalnit cu un localnic care ne-a propus sa continuam pe creasta muntelui intr-o zona de paduri virgine cu un peisaj extraordinar. Urma sa coboram apoi in dreapta pentru a intalni un drum care sa ne intoarca in sat.

13 12

Zis si facut, am urmat traseul de creasta, de data asta urmand poteci marcate. Am intrat in padure intr-o zona dificila: stanci acoperite de muschi pe care trebuia sa te cateri, coborari rapide in vai inguste si abrupte, o padure veche de sute de ani avand ca marturie o cruce de piatra cu inscrisuri chirilice pe care am intalnit-o in drumul nostru. Iesirile din padure lasau sa se vada panorama dealurilor din zona cu mici aglomerari de case, sate de munte ascunse printre dealuri.

17 14 15 16

Eram atat de atenti la ceea ce vedeam in jurul nostru incat nici nu ne-am dat seama cand ni s-a facut foame. Ne-a luat brusc pe toti in timp ce urcam o panta abrupta si pe care am abandonat-o la jumatate pentru un popas si un ospat cu bunatatile pe care le aveam la noi.

21 18 19 20

Urma sa coboram de pe creasta insa nu am gasit punctul de coborare. Am mers probabil mai mult decat trebuia imbatati de peisajele extraordinare care se asterneau la picioarele noastre. Se apropia seara si am hotarat sa abandonam traseul marcat si sa coboram in directia satului, sau cel putin acolo unde credeam noi ca se afla satul.

Nu mai aveam semnal la telefon asa ca eram pe cont propriu.

24 22 23

Coborare de urgenta, trebuia sa ne grabim, incepea sa apuna soarele si eram inca departe de civilizatie, intr-o zona complet necunoscuta si in care nu este neobisnuit sa te intalnesti cu porci mistreti. Planul initial era sa ne intoarcem in sat pana se insereaza astfel incat lanternele ramasesera acasa. Coboram prin padure in viteza maxima, in alergare pe unde se putea, pana cand terenul accidentat ne-a fortat sa incetinim ritmul.

Salvare! In fata, printre copaci am vazut un drum de piatra. Am coborat la el, se termina brusc. Ne-am uitat in directia de unde venea si o borna kilometrica noua purta pe ea numarul 7. Aveam o senzatie stranie: un drum nou, de piatra, pe munte, in salbaticie totala, care se termina brusc, vine de undeva dar nu duce nicarieri.Pur si simplu nu se incadra in peisaj. Si in toata atmosfera asta de mister, auzim in fata zgomote in padure. Asteptam incordati doar ca sa vedem cum apar dintre copaci doua caprioare. Se opresc, ne arunca o privire si pleaca mai departe.

Urmam drumul, in graba, si dupa ce intalnim o noua borna kilometrica cu cifra 6 ne dam seama ca ne duce in directia gresita, facand o curba la dreapta. Parasim drumul prin stanga intrand din nou in padure si reluam coborarea prin desis, ghicind mai mult directia in care mergeam. Se inserase, era ora 9 si incepeam sa luam in calcul varianta de a innopta in padure.

Coborarea s-a terminat brusc cu un rau care semana perfect cu cel pe care pornisem in traseu. Strajuiti in stanga si in dreapta de munte, doar firul apei isi facea drum prin valea ingusta. Eram in salbaticie, nu stiam unde ne aflam si cat de departe suntem de civilizatie. Stiam insa ca acesta e raul pe care pornisem si ca daca il urmam putem ajunge la drumul care sa ne duca in sat. Acum nu mai aveam cum sa ne ratacim (cel putin asa credeam) dar traseul pe rau era extrem de dificil. Apa urma un fel de labirint prin desisurile salbatice, cotind pe dupa stanci si fara sa-ti dea posibilitatea sa vezi mai mult de cateva zeci de metri in fata.

Eram extenuati si am continuat pe rau cat am putut. Ne gandeam sa gasim o zona fara stanci unde sa putem sa iesim din rau, sa gasim un loc unde sa punem tabara peste noapte. Atmosfera era ca de poveste, era 10 noaptea, nu mai vedeam aproape nimic si eram doar noi in vale, uitandu-ne la conturul muntilor al caror profil se vedea pe cerul din ce in ce mai negru.

Acela a fost momentul cand am intalnit drumul! Fericire maxima! Nu cred ca exagerez daca spun ca probabil acelasi sentiment l-a avut si Columb cand a strigat, PAMANT!!! Ne-am simtit salvati, am rasuflat usurati, deja toate problemele noastre se terminasera, am luat o pauza bine-meritata si am mancat. Dupa calculele noastre in maxim jumatate de ora ar fi trebuit sa fim acasa. Am pornit agale pe drum si dupa vreo 10 minute am intrat intr-un sat. Eram convinsi ca al doilea sat urma sa fie al nostru. Se facuse aproape 11 cand am ajuns la o rascruce de drumuri.

Batem la poarta unui localnic si intrebam de satul nostru. Omul parea blocat, am crezut pe moment ca e putin ametit de bautura, si ne-a aratat ca satul nostru este exact din directia in care veneam, dar peste dealuri. Stupoare, ne aflam la 30-40 de kilometri de casa. Cel mai simplu si cel mai sigur era sa ajungem la prima gara de tren si sa urmam calea ferata catre casa.

A doua veste proasta era ca ramasesem fara tigari si sansele erau minime ca la 11 noaptea sa gasesti de unde sa cumperi intr-un sat de munte. Am urmat indicatiile catre gara si dupa ce ne-am ratacit pe drumurile din sat am gasit un bar deschis. Popas pentru tigari si o bere si recalcularea traseului.

Localnicii din bar, clar “impresionati” de aspectul nostru (patru “nebuni” murdari din cap pana in picioare, cu sulite in mana si cutite la brau, nu e tocmai ceva ce vezi in fiecare zi), dupa deja clasicele “ce e cu voi?” , “de unde veniti?” si mai ales, “de ce ati facut asta?”, ne-au indrumat catre gara si ne-au sfatuit sa asteptam pana dimineata cand urma sa vina un tren pe care sa il luam pana in sat sau mai era varianta a doua, sa mergem pe calea ferata mai mult de 30 de km.

In cele din urma unul din baieti ne-a dus cu masina pana la gara. Se facuse frig, am scos toate hainele pe care le aveam la noi si ne-am imbracat.Am petrecut acolo un timp, bucurandu-ne de senzatia aceea de confort si siguranta pe care o oferea lumina calda a felinarului. Ne-am facut curaj si am plecat mai departe.

26 25

In fata nu se vedea decat negrul noptii, nici o lumina si nu se vedeau decat varfurile negre ale plopilor care se aplecau deasupra noastra. Era vreme de furtuna, vantul se intetise si am luat decizia sa ne intoarcem in gara. Apare un cfr-ist care ne intreaba de sanatate. Ii povestim ce e cu noi, ca ne-am intors sa nu ne prinda furtuna, dar ne-a incurajat sa mergem ca “”sigur nu o sa ploua”.Atat de siguri am fost de spusele lui, incat parca insusi Sfantul Ilie ne-ar fi promis ca nu da ploaie (doar e localnic, e taran, e crescut aici de mic, taranii stiu cum sta treaba cu vremea). L-am ascultat…

Dupa 20 de minute de mers a inceput furtuna. Fulgerele brazdau cerul, vantul se intetise si de sus curgeau suvoaie de apa. Era din ce in ce mai dificil sa mergi prin pietrele de pe calea ferata si vremea nu tinea deloc cu noi. Am incercat sa ne adapostim sub copacii de la marginea dealului dar vantul rece se simtea parca din ce in ce mai tare. Dupa doua ore de mers prin ploaie mai aveam de parcurs mai mult de jumatate din distanta. Treceam prin paduri, peste poduri, prin lanuri de porumb si urmam sinele de tren. In jurul nostru totul pustiu si nici o urma de civilizatie, cautam cu privirea sa vedem o casa cu ferestrele luminate dar eram in salbaticie. Cand prin padure, in jurul nostru, se auzeau tot felul de sunete ciudate care faceau sa ti se ridice parul de pe ceafa, sina de tren era calauza noastra care stiam ca ne va duce acasa.

Doi dintre noi mergeau mai in fata si pe nepregatite, fara nici un alt avertisment, am auzit din stanga un urlet de urs. Creierul meu refuza sa creada pericolul in care ne aflam, si am sperat cu toata sinceritatea ca halucinez din cauza oboselii. Am incercat, chiar, sa ma conving ca e doar o nalucire, dar panica de pe fata camaradului meu m-a convins ca situatia e intr-adevar groasa.. Am scos petardele si le-am aprins, le-am aruncat in directia lui si am inceput sa racnim cu totii, de parca am fi vrut sa acoperim pocnetul petardelor. I-am vazut umbra cum se indeparta printre copaci si am plecat si noi , repejor, mai departe. Cum nici unul dintre noi nu aveam pantaloni de schimb, nu avea rost sa mai zabovim, asa ca ne-am continuat drumul.

Drumul pana acasa a fost fara alte peripetii, doar oboseala si dorinta de a ajunge la destinatie. La 4 dimineata intram pe poarta, extenuati dar bucurosi ca am ajuns cu bine acasa. Ce bucurie! Am aprins o narghilea si am fumat-o in liniste, privind rasaritul. M-am trantit in pat si nu stiu daca am adormit sau am lesinat, caci a fost cea mai rapida trecere in lumea viselor de care am avut vreodata parte.

The author Alex

Leave a Response