close
Avanpost Adventure

Cum sa NU mergi in Cheile Dobrogei!*

*dar noua asa ne place sa calatorim 🙂

Noiembrie, tarziu. Toamna e pe sfarsite, iarna se apropie cu pasi repezi, zilele sunt din ce in ce mai scurte si mai friguroase. Ma uit la pozele facute de-a lungul verii, in excursii, la traseele de pe harta, si tot nu imi vine sa spun ca s-a sfarsit sezonul. Asa ca ne pregatim de o noua destinatie: Cheile Dobrogei. Vremea nu tine cu noi, e frig si sta sa ploua, dar nu renuntam.

harta

Suntem in ultima benzinarie inainte de intrarea pe A2. Leg bagajele de Busica si trag ultimele fumuri din tigara inainte de a pleca la drum. Intram pe A2 si ii dam bice, autostrada este aproape goala, doar din loc in loc cate o masina ne face loc sa trecem. Dupa o mica forja ca, deh, asa-i frumos, intram in Cernavoda si oprim sa petrecem cateva minute cu un alt coleg pe doua roti pe care l-am intalnit pe drum.

40 46 39 45 38 35 37 36

Intram pe drumul spre mare. Cativa zeci de km in fata este marea, grea ispita… dar nu ne abatem de la traseu si la Medgidia facem stanga catre Mihail Kogalniceanu. Asfaltul este perfect iar drumul comunal pe care mergem taie in doua un camp intins cat vezi cu ochii. Trag pe dreapta, opresc motorul si sunt invaluit de tacerea peisajului. Nu se aude decat vantul care suiera usor alunecand de-a lungul campiei. Ai senzatia ca timpul s-a oprit si ai intrat intr-un tablou de toamna. Soarele a iesit pentru cateva minute din nori si lumina lui calduta te face sa crezi ca iarna nu este chiar asa de aproape.

34 33 5 4

De indata ce trecem de Mihail Kogalniceanu spre Cheile Dobrogei situatia se schimba rapid: cerul se acopera de nori si incepe sa bata un vant rece care nu prevesteste nimic bun. Asfaltul este plin de gropi si sunt portiuni in care cu greu mai gasesti traseul ca de labirint care sa le ocoleasca. O masina de politie ne depaseste cu girofarul aprins si goarna pornita si ne luam dupa ea cu Busica topaind printre gropi. Si… surpriza: in mai putin de 30 de secunde intram intr-un nor de ceata care nu te lasa sa vezi la 100 de metri in fata.

31

Reduc viteza, ridic viziera care devenise opaca de la umezeala si continui drumul cu atentie. Niste urme de camion care intrase pe sosea de pe un drum lateral de pamant aratau ca manevra a fost putin cam fortata. Soarele a intrat probabil in nori fiindca s-a intunecat brusc, e frig si abia mai vad pe unde sunt gropile din asfalt.

Ne apropiem de destinatie dar intai vad ca avem de traversat niste treceri de cale ferata cu niste gropi in care mi-e teama sa nu dispara motorul cu totul.

Dupa cateva dealuri mici, o curba la dreapta marcheaza intrarea in Cheile Dobrogei. Am scapat de ceata si in fata noastra se desfasoara peisajul demential cu stanci aruncate parca la intamplare pe o campie de o parte si alta a unui parau. Opresc motorul si pornim sa cercetam zona.

30 42 29 28 27 26 25 24 23 22 21

Sunt doua pesteri in zona, dintre care noi nu am gasit decat una. Peretii de calcar de 50-60 de metri pot fi escaladati usor iar peisajul care se desfasoara de la inaltime este impresionant. Poiana este perfecta pentru a pune cortul, o marcam ca destinatie de excursie pentru sezonul urmator.

 41 20 19 17 14 12 1 135

Se intuneca incet. Am scos mancarea din bagaj si am pornit ospatul. Primele picaturi de ploaie si prognoza meteo de pe telefon ne-au semnalat ca ar fi bine sa ne grabim. Terminam de mancat, impachetam in graba si, odata cu venirea intunericului, ne urcam pe motor si pornim spre casa.

13 9 7 8

Dau bice la Busica… pana in momentul in care iesim din chei si trecem de primele curbe. Vad cum farurile lumineaza in fata un perete compact de ceata dincolo de care nu se mai vede nimic. Incetinesc, intram brusc in pacla deasa si imi dau seama ca lucrurile nu sunt de loc ok. Vizibilitatea este zero. Oricat incerc, de la inaltimea motocicletei nu vad asfaltul si nici gropile pe care ar trebui sa le ocolesc. Merg mai mult pe ghicite, cu faza scurta care ma incurca si mai mult, dar pe care nu pot sa o opresc. Dau drumul la avarii, macar astea sa se vada in cazul in care mai trec masini pe aici. Era cat pe ce sa ies de pe sosea, curba nesemnalizata sau cu semnul pierdut undeva prin ceata. Incetinesc si mai mult. Sunt echipat bine dar simt din ce in ce mai tare frigul si umezeala. Nu pot sa dau viteza, nu vad pe unde merg… in sfarsit, las o masina sa ma depaseasca si ma tin dupa ea, cel putin imi arata pe unde e drumul. E foarte frig, tremur cu tot cu motorul, am senzatia ca sunt intr-un frigider dat pe inghetare rapida. Cand nu mai rezist trag pe dreapta si ma uit la harta. Schimbare de plan. Drumul pe care am venit era plin de gropi si semnalizat doar din cand in cand. Aleg sa facem un ocol, din Mihail Kogalniceanu sa intram pe 2A spre Ovidiu si de acolo pe autostrada. Desi mai lung, in conditiile in care nu vad absolut nimic in fata, prefer sa fie o sosea mai lata, cu marcaj pe jos si fara gropi.

Din nou in sea. Innotam prin ceata laptoasa care nu se mai termina. In Mihail Kogalniceanu aerul devine putin mai clar si vizibilitatea creste… dar nu pentru mult timp. De indata ce iesim din localitate, pe 2A, ceata se lasa din nou, la fel de deasa ca in portiunea anterioara de drum.

Asfaltul e mult mai bun si mergem putin mai repede, desi orbeste, spre Ovidiu. Indicatoarele se vad abia cand te afli in dreptul lor dar si asa este bine. Reusesc in ultima clipa sa intru pe autostrada si ii dau viteza cat este posibil in conditiile astea, catre Bucuresti.

In apropiere de Cernavoda situatia incepe sa revina la normal. Trecem de punctul de taxare si oprim la prima benzinarie. Eram inghetati de frig si o cafea fierbinte face cateodata minuni. Ne relaxam: pana acasa e doar autostrada, o sa fie usor. Terminam cafeaua si ne urcam pe motor spre Bucuresti.

In momentul in care am dat cheie sa pornesc motorul a inceput sa ploua. Let the fun begin! Ar fi fost prea plictisitor sa fie vremea ok asa ca ne bucuram de noua provocare. In mai putin de 10 minute picaturile de ploaie se transforma intr-o furtuna in toata regula. Vantul ne muta de pe o banda pe alta si masinile trag una cate una pe banda de urgenta cu avariile puse. Ii dam viteza si Busa strapunge ploaia scotand aburi din radiatorul fierbinte. In dreapta, un tren cu ferestrele luminate se intoarce si el in Bucuresti. Il las in urma cu un zambet incercand sa imi dau seama cum ne-am vedea acum dintr-un elicopter: o raza de lumina care alearga prin furtuna de-a lungul autostrazii.

Panourile care arata cati km mai sunt pana la iesirea de pe autostrada sclipesc in lumina farului si apoi se pierd in intuneericul pe care il lasam in urma. Numarul scade si ne apropiem de ultima parcare. Fac rapid o analiza a situatiei: manusile mustesc de apa, fermoarul de la geaca s-a stricat si se deschide singur desi il trasesem cand am plecat din benzinarie si apoi de cateva ori pe drum chinuindu-ma cu mana stanga, deci sunt ud pana la piele. In bocanci insa nu a intrat apa si sper sa ramana asa pana acasa.

Intersectia cu centura si intrarea in Bucuresti. Ultima oprire la benzinarie inainte de a ajunge acasa. Desi suntem uzi si inghetati avem zambetul acela… ceea ce e foarte bine. Ultima excursie pe 2013… Hai cu urmatoarea!

 

The author Alex

Leave a Response